Octombrie 2009Am luat personalul de 6.43 spre Dorohoi. Drumul spre sat e prea rau, nu ajungi prea departe daca incerci sa iei masina. 70km sunt de parcurs...plini de gropi si cratere in care se poate impotmoli si-un hummer.
Fauna umana mirositoare si prost dispusa se imbulzeste in vagoane...
trenul obosit poposeste in gari-fantoma, halte din caramida rosie construite de nemti in al doilea razboi mondial (calea ferata urmeaza fidel fosta linie a frontului ce despartea pe rusi de germani)...
Carute cu cai slabi si mititei prin statii, asteptand ca neamurile ce vin de la Iasi sa se scoboare din trenul albastru, cu grija sa nu scape sacosele de rafie enorme, acoperite de jeg.
Zi de toamna cetoasa si calduta cand ajung si eu sa cobor, sunetele firesti ale naturii sunt abolite, lasand locul unei linisti apasatoare.
Regasesc satul cuminte si cenusiu, ghemuit in ceata, pe coasta unui deal. Miroase a frunze putrede de salcam si vie.
Aici mi-am petrecut ani buni din viata, cat am fost copil. Incerc mereu sa pastrez imaginea de atunci a satului, vesel, galagios, colorat. Dar casele, ograzile, colturile familiare in care zaceam tolanita veri intregi, citind si lenevind alaturi de o carafa de compot de zarzare, sunt acum crispate si sumbre.
Nu atat din cauza zilei de toamna. A murit matusa...cuptor, oale, gradina, cuverturi, toate par stingherite, incremenite...o lume sadoveniana a apus, si ultimele ei reflexii se pierd in ochii goi ai rudelor epuizate.
