Octombrie 2009
Tout y parleraitÀ l'âme en secret
Sa douce langue natale
Baudelaire
În mai toate culturile şi civilizaţiile, indiferent de coordonatele spaţio-temporale, una dintre reprezentările esenţiale o constituie aşa-numita ordine cosmicǎ. Fie cǎ vorbim de reprezentări grafice, de ansambluri arhitectonice sau chiar de compoziţii muzicale, preocuparea omului de a reface cu mijloace proprii imaginea macrocosmosului, măreţia şi complexitatea universului, a constituit încă dintru început o constantǎ a gândirii, a creaţiei umane.
Spre exemplu „fuga de real” - specifică gândirii Evului Mediu - se concretiza într-o viziune simbolică cu adânc substrat mistico-religios, ca o pleiadă de suprasensuri adăugate lumii sensibile, realizând un posibil acord între contingent şi transcendent. Unicornul, care se lasă capturat (dacă este atras de o fecioară în poala căreia va merge să-şi aşeze capul ), devine dublu simbol cristic: ca imaginea „Fiului lui Dumnezeu, născut în pântecele Mariei”. Muzica va căpăta un raport ambivalent cu dublă semnificare: într-un caz, ea este reflexul ordinii cosmice planetare. Din practica de a se cânta la lira cu şase coarde şi a referinţei la sistemul ptolemeic de înţelegere a lumii, Guido d’Arezzo - călugăr benedictin - imaginează scara hexatonică formată din şase sunete aşezate în ordinea înălţimii lor. Fiecare sunet primeşte o denumire desprinsă din începutul fiecărui vers al unui imn liturgic de largă circulaţie, închinat Sfântului Ioan Botezătorul - patronul cântăreţilor. Gama muzicală, rezultată din rotirea planetelor în jurul Pământului imobil, ar da naştere armoniei sferelor cereşti - teorie preluată de Evul Mediu prin Boetius, de la unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Antichităţii: Pitagora. În realitate, acordul rezultat din suprapunerea verticală a sunetelor din gamă ar fi rezonat într-un mod disonant, cu efect apropiat mai degrabă de armonia unui Debussy sau Bartok. Senzaţia sonoră ar tinde către un confuz şi ininteligibil auditiv, care, însă, nu conta prea mult pentru gânditorul din Evul Mediu, pentru care muzica era imaginată ca ştiinţă matematică, fără să aibă vreun suport în realitate. Frumuseţea muzicii era mai degrabă o frumuseţe ideatică, rezultată din remarcarea acestor raporturi şi proporţionalităţi, care se stabileau între cosmos şi fenomenul sonor. Mentalitatea aceasta va influenţa concepţia estetică a papei Grigore I, concepţie ce se va constitui ca o trăsătură dominantă a Evului Mediu.
Muzica trebuie să transmită cu sobrietate sensurile textelor liturgice, fără să conţină atribute de expresivitate în sine. Era o frumuseţe metafizică în care intelectul mijlocea cunoaşterea frumuseţii divine. Muzica va crea credinciosului, climatul propice pentru reculegere şi rugăciune prin desfăşurarea nudă a monodiei gregoriene. Frumuseţea melodiei era un reflex al ordinii cosmice, care copia ordinea divină, fără să aibă valoare intrinsecă. Omul, creat după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, poseda categoriile necesare receptării frumuseţii divine. Dumnezeu însuşi instaurase în sufletul acestuia o ordine morală estetică şi metafizică, o unitate ale cărui componente se aflau în strânsă corelaţionare, fără să poată fi despărţite una de alta. Starea de păcat avea să mutileze în parte, această realitate trihotomică văzută ca amprentă a trinităţii divine.
Muzica devine în acest context, instrument de mântuire pentru om, desemnat de pronia dumnezeiască să reglementeze ordinea interioară a acestuia. Această concepţie o vom întâlni şi la sfârşit de Ev Mediu în sec. al XV-lea, menţionată de Adam de Fulda - călugăr, compozitor şi autor al unui tratat De musica: "Prin proporţia regulată şi exactă a numerelor, muzica imprimă oamenilor o înclinare spre dreptate, blândeţea caracterului, potrivire la cerinţele vieţii sociale; ea readuce pe desfrânaţi la castitate; minţile dezechilibrate la ordine şi raţiune, pe leneşi şi nefolositori la activitate; ea reface curajul, dă bucuria necesară pentru a suporta oboselile şi, în sfârşit, obţine mântuirea sufletului, căci numai ea, printre arte, a fost instituită în acest scop". Fiind o imitaţie a microcosmului psihic uman şi a macrocosmosului exterior lui, ea este expresie a dinamismului, stabilind cu acestea un raport de echivalenţă. Estetica Evului Mediu cunoştea o accepţiune mai largă, în care erau încorporate şi dimensiunile: etică şi legică a omului. Renaşterea târzie avea să dizolve această relaţie între cele trei componente umane şi să le privească în unidimensionalitatea lor. Pe de altă parte, Evul Mediu va dezvolta o infinitate de variaţiuni pe tema frumuseţii muzicale a lumii. Descrierea cosmosului va împrumuta limbajul de specialitate al muzicii, care aduce nuanţări noi în terminologie, izvorâte din practica timidă a polifoniei. Scotus Eriugena vorbeşte despre frumuseţea universului, constituită din „consonanţa celor asemănătoare şi neasemănătoare, ca armonie ale cărei voci, ascultate separat nu spun nimic, dar contopite într-un unic acord exprimă o naturală suavitate”.
In ceea ce priveşte civilizaţia română sătească, ea nu are nimic monumental şi nimic titanic, dar are, în schimb, o ţesătură măiestru alcătuită, are un firesc şi o armonie deplină.
Satul tradiţional are o structură de echilibru şi armonie, are o structură organică, fel asemănător tuturor realităţilor şi împlinirilor legate de condiţiile naturii, o adevărată reflectare a imuabilelor legi cosmice.
Satul românesc este o aşezare omenească definitivă, un organism perfect. Arta noastră ţărănească nu este ceva grosolan, expresie lipsită de gust şi îndemânare, ci o experienţă mereu repetată, cu realizări dintre cele mai reuşite. Viaţa originară şi armonioasă a ţăranului, câmpul deschis al orizontului său au dezvoltat un gust foarte fin, un simţ deosebit al frumosului, o cunoaştere şi o judecare precisă a valorilor estetice. Când ţăranul se exprimǎ prin artă, el exprimă o lume adâncă de frumuseţi şi încercări. Dimensiunea metafizică a trăirii sale, tot conţinutul de idei şi sentimente de care dispune, se exprimă sincer în operele sale de artă, fără nici un fel de intenţii periferice. Aceasta, pentru că temeiul creaţiilor sale este profund uman, nu numai formal, este rodul unei spiritualităţi autentice. Adevărul singur şi muzica pură străbat operele artei ţărăneşti.
Materia pe calea căreia se exprimă este tratată ca ceva spiritualizat. O broderie, o poartă, o icoană sau oricare altă producţie de artă populară închide în ea structuri incredibil de profunde, modele solare, arborele vieţii şi ideea de axis mundi. Ţăranul român trăieşte într-o ordine cosmică desăvârşită, în care toate lucrurile sunt firesc şi definitiv fixate, în care cugetul şi fapta se nasc şi se consumă după legi neschimbătoare, revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, ca soarele în picătura de rouă, în cele mai mici lucruri şi fapte ale omului satului românesc.
În vârful copacului se afla un cocoş gigantic sau după majoritatea legendelor, un vultur numit Vidofnir, deasupra căruia zbura uliul Vedrfolnir. Rădăcinile din Niflheim erau roase de dragonul Nidhogg. Veveriţa Ratatosk aleargă permanent în susul şi josul arborelui, de la Nidhogg la vultur, răspândind intrigi între ei. De asemenea, existǎ patru cerbi care se hrănesc cu scoarţa arborelui şi care trăiesc pe crengile acestuia. Ei se numesc Duneyrr, Durathror, Dvalin, şi Dainn.
Dar poate cea mai complexǎ şi remarcabilǎ reprezentare a ordinii cosmice o constituie mandala, acea fascinantǎ creaţie a Orientului, capodoperǎ artisticǎ şi în acelaşi timp metafizicǎ.
Mandalele au apărut înca din zorii civilizaţiei indiene, stratul religios indo-european consemnându-le, iar mai apoi, în mediul buddhist, fiind o schematizare perfecta a tuturor nivelurilor Universului, reprezentând, cum spuneam, însăşi esenţa acestuia.
Se poate afirma ca ideea de mandala a apărut chiar înainte ca istoria sa se nască. In natura, se pot descoperi anumite forme geometrice regulate, adeseori asemănătoare sau chiar identice, incluse unele în interiorul celorlalte, concentrice - aceeaşi forma reprezentata repetat, la scara din ce în ce mai mare, toate elementele având o aceeaşi origine comuna, un centru de unde totul porneşte. E vorba de imagini precum cele ale unor flori cu mai multe rânduri de petale, dispuse discoidal concentric, precum lotusul sau trandafirul, ori cochiliile marine, reprezentarea irisului si pupilei ochiului, ori grandioase si misterioase construcţii, ca celebrul templu asiatic Borobudur, simbol arhitectonic al Universului, sau diagrame cu divinităţi buddhiste, reprezentate pictural pe diverse materiale, într-un cadru perfect organizat, rectangular si discoidal, în toate cele patru zone ale Universului, sau, de ce nu, icoanele creştine cu Iisus în centru încadrat de îngeri sau sfinţi în cele patru colturi.
De fapt, chiar cuvântul “mandala” derivă din rădăcina semantica “manda”, care înseamnă “esenţă”, la care a fost adăugat sufixul “la” – recipient. Evident, conotaţia principală a mandalei este cea de recipient al esenţei. Cu riscul de a repeta, trebuie sa subliniem ca originea mandalei este punctul, mai exact punctul central. Este un simbol care în aparenta nu se supune nici unei constrângeri a dimensionalităţii. De aceea sensurile secundare ale mandalei sunt „sămânţa”, „sperma”, „picătura”, practic mandala fiind punctul de pornire în apariţia oricărei forme. La nivel spiritual, semnificaţia mandalei este si mai complexa, ca centru de colectare a tuturor energiilor, structura ei reprezentând deopotrivă spaţiul interior si exterior. Scopul realizării mandalei, grafic dar si arhitectural, este de a elimina astfel diferenţierea dintre obiect şi subiect.
În religia buddhista, mandala este unul dintre termenii-cheie, alături de yoga şi guru. Pornind de la practicile hinduiste si buddhiste, mandala, ca reprezentare geometrica, a ajuns sinonima cu ideea de spaţiu sacru.
Textele religioase indo-europene timpurii, precum Rig Veda, folosesc mandala ca termen pentru a desemna un capitol, o colecţie de formule religioase (mantras) sau de imnuri versificate care se intonează în timpul ceremoniilor vedice, pornind de la semnificaţia de întreg conţinut într-o forma perfect organizata, circulara. Se spune ca Universul însuşi si-ar avea originea în aceste imnuri vedice, ale căror sunete conţin modelul genetic al tuturor fiinţelor si lucrurilor, mandala fiind în acest sens un model al lumii.
În religia buddhistǎ, o mandala poate simboliza deopotrivă mintea si trupul lui Buddha sau a oricărui buddha (aici cu sensul originar, de cel care a atins iluminarea, trezitul). În buddhismul ezoteric principiul este ca o mandala să conţină prezenta (reprezentarea sau simbolul) lui Buddha, deşi imaginile de divinităţi nu sunt în mod absolut necesare când se realizează o mandala. Aceste divinităţi se pot manifesta simbolic sub diverse forme - roată, copac, o piatra preţioasă etc.
O mandala se construieşte pornind de la organizarea unui spaţiu geometric în jurul unui punct care marchează centrul desenului. Apoi se trasează linii care se intersectează, formând modele geometrice triunghiulare. Acestea sunt încadrate de un cerc, simbolizând conştiinţa dinamica a iniţiatului. Urmează desenarea unui pătrat în exterior, care reprezintă lumea fizica orientată către cele patru direcţii, simbolizate prin patru porţi. Zona din mijloc, centrala, este cea unde se află divinitatea. În acest fel centrul este vizualizat ca esenţă, iar circumferinţa ca un cadru care susţine, menţine şi protejează. O imagine completa a mandalei se traduce prin capacitatea acesteia de a-i oferi iniţiatului mediul adecvat de a „prinde” si a se concentra pe ceea ce reprezintă esenţa, adică pe divinitate.
În forma sa cea mai obişnuită, mandala apare ca o serie de cercuri concentrice. Mai elaborat, fiecare mandala are propria sa divinitate, situata în structura pătrată din centrul unei serii de cercuri concentrice. Forma sa perfect pătrată indică faptul că spaţiul absolut al înţelepciunii nu cunoaşte devieri de la regula echilibrului universal. Această structură pătrată are patru intrări sau porţi, simboluri ale uniunii dintre cele patru energii mental-spirituale infinite – blândeţea iubirii, compasiunea, simpatia (în sensul legăturii sau afinităţii simpatice dintre elementele universului) si echilibrul psihic (moderaţia, seninătatea). Fiecare dintre aceste intrări este împodobită cu clopoţei, ghirlande si alte elemente decorative. Practic, această structură pătratică defineşte arhitectura mandalei, descrisă ca un palat sau templu cu patru laturi. De ce un palat? Pentru ca este reşedinţa zeităţii care prezidează mandala. De ce un templu? Pentru ca ea conţine esenţa lui Buddha, deci principiul iluminării, trezirii spiritului din întunericul ignorantei.
Suita de cercuri care înconjoară palatul central corespunde unei structuri cu profundă semnificaţie simbolică. Cercul de la exterior apare ca un inel de foc stilizat, în buddhism, simbolul procesului de transformare prin care fiinţele omeneşti obişnuite trebuie să treacă, proba de foc pe care fiecare dintre noi trebuie s-o depăşim pentru a putea pătrunde în teritoriul sacru din interior, a descoperi si a deveni una cu divinitatea, una cu esenţa, una cu însuşi Universul. Acestui cerc îi urmează un inel de fulgere sau de sceptre de diamant (vajra), simbol al indestructibilităţii. Strălucirea de diamant semnifică hotarele spirituale ale mandalei.
O mandala poate fi interpretată şi ca un metaforic itinerariu spiritual iniţiatic, la capătul căruia omul obişnuit, imperfect, supus slăbiciunilor şi erorilor lumii materiale, se eliberează de valurile multicolore ale ignorantei, devine un personaj excepţional, transcende universul iluzoriu al formelor, câştigă bătălia cu sine, regăsindu-se pe el, cel adevărat, punct central, esenţa a Universului infinit.
În centrul mandalei, punctul originar, esenţa şi originea Universului se recunosc în persoana divinităţii tutelare cu care mandala se identifică. Pentru că se spune că fiecare mandala este învestită cu puterea acestei zeităţi. Există mandale care au ca zeităţi tutelare fiinţe prezentate cu expresii si atitudini mânioase. În aceste cazuri, următorul cerc este alcătuit adeseori din opt zone de incineraţie, ceea ce reprezintă simbolic cele opt agregate ale conştiinţei umane care îl leagă pe individ de lumea fenomenala şi, implicit, îl prind ca într-o menghină în ciclul naşterilor şi renaşterilor, perpetuând la nesfârşit manifestările materiale şi, prin aceasta, asigurând destinul iluzoriu al lumii.
La modul cel mai general cu putinţă, divinitatea trebuie sa fie una aparţinând următoarelor trei categorii:
Divinităţi pacificatoare (simbolizând o existenţă excepţională şi îndrumarea pe calea spirituală): Boddhisattva Avalokiteshvara (simbol al compasiunii în evoluţia spirituală); Manjushri (înţelepciunea); Vajrapani (accentuează nevoia de curaj şi putere pe drumul descoperirii cunoaşterii sacre şi al regăsirii de sine).
Divinităţi mânioase (simboluri ale puternicului conflict care se duce în fiinţa cuiva în cazul alienării spirituale). Acestea întrupează toate slăbiciunile, toate patimile interioare care ne întunecă mintea şi duc la incoerenta în limbaj şi gestică, care ne împiedică să ne împlinim scopurile şi în special se pun stavilă în calea iluminării, scopul ultim în doctrina budhhista. În mod tradiţional (şi, poate, paradoxal, pentru unii), aceste zeităţi mânioase sunt înţelese ca aspecte ale principiilor binevoitoare, manifestându-se în expresii înspăimântătoare numai celor care le percep ca forţe distructive. Pentru că în momentul când iniţiatul (şi) le recunoaşte ca aspecte ale propriului sine si reuşeşte să le domolească prin practici spirituale, acestea se manifesta în ipostaze binevoitoare.
Elemente figurative sexuale – indicii ale procesului integrator din centrul mandalei. Conotaţiile lor figurative pornesc de la ideea că masculinul si femininul nu sunt nimic altceva decât simboluri ale celor doua principii contrare care alcătuiesc esenţa oricărui element nu numai din existenta lumeasca, ci şi din întregul Univers (iubire şi ură, bine şi rău, sus şi jos, interior şi exterior, minus şi plus etc.). Iniţiatul încearcă să oprească propria-i alienare, acceptând şi bucurându-se de toate lucrurile, considerându-le piese interdependente într-un infinit puzzle al existenţei. Totodată simbolurile sexuale reprezintă şi metafore ale iluminării, în sensul de satisfacţie, binecuvântare, unitate si completare.
O altǎ reprezentare excepţională a ordinii cosmice o constituie viziunea lui Dante din Divina Comedie, chintesenţǎ a viziunii medievale şi structurǎ genial elaboratǎ pe baza misticii numerelor.
Toate aceste reprezentări ale ordinii cosmice au rolul de a re-confirma, ciclic, viziunea individului asupra universului, asupra raporturilor sale cu acesta, reliefând însă şi uimitoare capacităţi artistice, creatoare.
