Octombrie 2009
Animula, vagula, blandula
Hospes comesque corporis
Quae nunc abibis in loca
Pallidula, rigida, nudula,
Nec, ut soles, dabis iocos...
În romanele Margueritei Yourcenar fiinţa umană intră în ecuaţia viaţă-moarte cu o naturaleţe cum puţine creaţii au reuşit să o reprezinte în adevărurile pe care le ascund sau le lasă să se întrevadă. Hadrian face parte din categoria, extrem de restrânsă, ce exprimă, nu fără o notă de tragism demnă de marile epopei antice, drama întregii umanitaţi – pătrunderea în moarte “cu ochii deschişi.” Confesiunea lui Hadrian stă sub semnul unei exigenţe de luciditate ce aminteşte de Marcus Aurelius şi mai puţin de influenţa filosofilor greci atât de des invocaţi şi iubiţi de către împărat.
Meditaţiile lui Hadrian scot în evidenţă o fiinţă de o mare complexitate, care se observă pe sine şi pe ceilalţi, participând, totodată, la edificarea unei identităţi a condiţiei umane din toate timpurile. Confruntat în mod constant cu spectrul morţii, Hadrian reprezintă una dintre cele mai moderne conştiinţe ale timpului său. În viziunea lui, mitul înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât logos, mitul este o relatare veridică, în nici un caz mai puţin adevărat decât un discurs raţional.
Yourcenar oferă prin personajele sale un set de portrete care, aflate sub semnul ficţiunii literare, se detaşează de masa indivizilor comuni pentru a structura o constelaţie de destine individuale pe care tind să le modifice. Fiecare o face în maniera sa proprie, având în comun acelaşi dispreţ pentru ordinea care constrânge, incitând într-o primă etapă la glorificarea eului. Susţinuţi în egală măsură de o nestăvilită voinţă de eliberare şi de confirmare a sinelui, fiecare se află în căutarea unor valori altele decât cele comune, al căror scop ultim se dovedeşte uneori greu de definit.
Prezenţe făurite din carne şi oase, personajele yourcenariene trebuie să se confrunte cu solitudinea intrinsecă a individului aflat faţă în faţă cu dezordinea interioară, dar şi cu haosul exterior. Departe de a putea atinge perfecţiunea, ele se supun unui perseverent efort de desăvârşire. Cu toate acestea, autoarea evocă adesea personaje aproape ireale prin forţa lor spirituală, adevăraţi martori ai optimismului ei umanitar, uneori chiar idealist.
Detaşarea, sau eventual renunţarea, în cel mai filosofic sens cu putinţă, apoi depaşirea condiţiei umane, vor conduce la o veritabilă explorare spirituală, efectuată, pe de o parte, în direcţia valorilor ieşite din comun, pe de altă parte, prin asceza ca şi disciplină eminamente individualistă.
Eşecul este inerent pentru tentativa extrem de ambiţioasă în care se lansează eroul yourcenarian, direct proporţional cu măsura în care idealul său depăşeşte măsura umanului. Demarcaţia între visul său transcendent şi experienţă este prea netă pentru ca reuşita şi eşecul sa nu devină complementare.
Refuzul de a se conforma unui destin prefabricat, voinţa susţinută de a se detaşa de acesta şi de a-l depăşi, conducând insul la o concepţie elevată, inalienabilă şi percepută ca ideală a eului, se va lovi în mod implacabil de zidul limitelor umane. Dacă piscul “visului desăvârşirii” ce străbate eul glorificat şi transcendent este imortalitatea, în acest caz singur Wang-Fo îl atinge, pur şi simplu inventându-l graţie artei sale desăvârşite.
Pentru omul tipic yourcenarian, totul pare centrat pe o mişcare convergentă care, spre finalul itinerariului, duce la privirea morţii în faţă, ca limită ultimă a fiinţei umane. Se poate naşte întrebarea dacă însuşi Hadrian nu constituie un mit în sine pentru lumea de astăzi. De altfel, el îşi caracterizează pentru posteritate propria epocă asfel: “Epoca noastră, ale cărei neajunsuri şi tare eu le cunosc mai bine decât oricine, poate că va fi cândva socotită, prin contrast, una dintre epocile de aur ale umanităţii.”
Marguerite Yourcenar, reconstituind cu minuţioasă fidelitate faţă de surse viaţa şi gândirea acestui personaj istoric, contribuie la propagarea unui mit, în măsura în care Hadrian este depozitarul unui adevăr care depăşeşte cadrul său temporal pentru a atinge universalul, mai ales că, pentru omul modern, “mitologia a devenit locul în care acesta îşi poate regăsi originile“.
