Iasi: privegheri de octombrie

Manastirea Cetatuia







Panorama asupra CUG-ului


Manastirea Frumoasa









Ingerul cu o aripa





Manastirea Golia, in toata splendoarea, dupa inlaturarea schelelor

Vechiul oras imperial - Yasunari Kawabata

Vechiul oras imperial, pentru care Kawabata a luat Premiul Nobel, e o carte-cantec. O carte-tablou. E ca muzica traditionala japoneza: acorduri fine, dar precise si armonioase, contrapunctate de clipe de liniste, apoi izbucniri de coarde care insa nu depasesc niciodata limite subintelese.
E ca o pictura vie, in care nuante incarcate de ceremonial si simbol se impletesc dupa o lege nescrisa cu trairi interioare cizelate asemeni unui bonsai pretios. Rareori mi-a fost dat sa intalnesc un imaginar mai complex decat cel japonez: claritatea, puritatea, simplitatea acopera o bogatie surprinzatoare de sentimente, forme si miscari launtrice. Echilibrul dintre acestea este neverosimil, mai ales pentru un european.
Personajele - constiinte lucrate in filigran discret, isi cultiva trairile cu migala, iar atat de perimata expresie a comuniunii cu natura, de care ne-am ingretosat cu totii prin scoala, se reveleaza intr-un mod surprinzator. Popularul "sentiment al naturii" specific romantismului timpuriu european e o palida reflectare a ceea ce a generat arhipelagul nipon. Sa-ti legi viata in mod organic de sarbatoarea ciresilor infloriti, a bambusului, sa privesti fiecare picatura de ploaie, fiecare nuanta a fiecarei frunze dintr-un artar tomnatec - si toate aceste observatii sa le faci la fiecare pas si sa-ti modelezi fiinta in functie de ele, toate acestea sunt departe, foarte departe.
Dar cred ca ce frapeaza cel mai mult este, dezarmanta, neverosimila, puritatea. A negustorilor, a fetelor in chimonouri care spun povesti, a tesatorilor sau a gheiselor. Nu sunt un lector model, nu am fost si nu voi fi. De aceea, citind cartea, m-am trezit razand infundat, intr-o totala lipsa de pietate, citind despre lucruri care se cuvin ori nu se cuvin din perspectiva lui Chieko, spre exemplu.
Si mi-am dat seama ca lumea din vechiul Kyoto ramane suspendata undeva, ca intr-o veche pictura japoneza cu munti si pini blurati de ceturi fumuriu-verzui.

Eleganta ariciului

Pentru multi cartea asta poate fi considerata o gura de aer proaspat, in ciuda unor pacate stilistice evidente. Eleganta ariciului e un roman de idei. Populat de oameni-idei. In acelasi timp insa ofera o imagine extrem de vie si reala a insului si a conditiei umane de azi, de oriunde.
Eleganta vorbeste despre cochilii neconstientizate, existente traite exclusiv in plan interior, despre paradoxul inteligentei nesustinute de experienta, putrefactia spirituala a prezentului consumerist, penibilul care nu poate fi evitat prin ban...
In intreaga carte fascineaza jocul subtil, lichid, al granitei proteice intre fericire si nefericire. Pulseaza de asemenea, printre schiopatari retorice, o mare dragoste fata de tot ce inseamna genuin act cultural, intelectual. Renee e o adevarata gurmanda a intelectului: ea consuma cultura cu voracitate, niveland sfasieri interioare amorfe.
Eleganta ofera solutii, nu in chip declarativ sau programatic, dar le ofera, la modul ca acele solutii vor fi intrevazute doar de catre aceia care se afla efectiv in cautare. Solutii cum ar fi deschiderea. Sau simbolul calauzitor, floarea de camelie. Sau lectia de dozare a idealismului pana in punctul in care acesta isi pierde toxicitatea.
Muriel Barbery ofera o lume proaspata, vie, ca o planta salbatica de primavara, desi dominata de dansul hipnotic al ideii pure.