Vechiul oras imperial, pentru care Kawabata a luat Premiul Nobel, e o carte-cantec. O carte-tablou. E ca muzica traditionala japoneza: acorduri fine, dar precise si armonioase, contrapunctate de clipe de liniste, apoi izbucniri de coarde care insa nu depasesc niciodata limite subintelese.
E ca o pictura vie, in care nuante incarcate de ceremonial si simbol se impletesc dupa o lege nescrisa cu trairi interioare cizelate asemeni unui bonsai pretios. Rareori mi-a fost dat sa intalnesc un imaginar mai complex decat cel japonez: claritatea, puritatea, simplitatea acopera o bogatie surprinzatoare de sentimente, forme si miscari launtrice. Echilibrul dintre acestea este neverosimil, mai ales pentru un european.
Personajele - constiinte lucrate in filigran discret, isi cultiva trairile cu migala, iar atat de perimata expresie a comuniunii cu natura, de care ne-am ingretosat cu totii prin scoala, se reveleaza intr-un mod surprinzator. Popularul "sentiment al naturii" specific romantismului timpuriu european e o palida reflectare a ceea ce a generat arhipelagul nipon. Sa-ti legi viata in mod organic de sarbatoarea ciresilor infloriti, a bambusului, sa privesti fiecare picatura de ploaie, fiecare nuanta a fiecarei frunze dintr-un artar tomnatec - si toate aceste observatii sa le faci la fiecare pas si sa-ti modelezi fiinta in functie de ele, toate acestea sunt departe, foarte departe.
Dar cred ca ce frapeaza cel mai mult este, dezarmanta, neverosimila, puritatea. A negustorilor, a fetelor in chimonouri care spun povesti, a tesatorilor sau a gheiselor. Nu sunt un lector model, nu am fost si nu voi fi. De aceea, citind cartea, m-am trezit razand infundat, intr-o totala lipsa de pietate, citind despre lucruri care se cuvin ori nu se cuvin din perspectiva lui Chieko, spre exemplu.
Si mi-am dat seama ca lumea din vechiul Kyoto ramane suspendata undeva, ca intr-o veche pictura japoneza cu munti si pini blurati de ceturi fumuriu-verzui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu