Transport

Cristina mi-a reamintit ca transportul este un subiect inepuizabil pe bloguri. Mai ales in Romania. Mai ales transportul in comun.
Am folosit transportul in comun din Iasi din 1999 pana in 2008. Am prins Saviem-urile de pe ruta 19 si 28, troleul 41, tramvaiele 80-ciste etc. Am avut de multe ori tendinta sa execut o monografie subiectiva a transportului iesean, caci evenimentele s-au revarsat gramada, majoritatea neplacute, prea putine macar amuzante.
Hoti de buzunare, golani care se iau de studente, pensionari isterici, controlori maniaci, preludii intre liceeni pe banchetele din spate, duhori incredibile...
Dintre putinele faze pozitive: s-au luat de mine intr-o seara cand veneam de la facultate vreo 5 de astia de cartier, cu lantzuri, tatuaje, geci de piele sh & stuff. Dupa vreo 3 statii in care m-au sacait, in timp ce eu le-am spus scurt sa-si vada de treaba, au concluzionat ca nu ar trebui ca una ca mine sa umble seara prin autobuze ca e prea periculos si au vrut sa-mi ofere un spray paralizant...just in case.
Alta data, in maxi-taxi, primavara-devreme: imi era frig si a inceput sa-mi curga nasul rau de tot. Apoi am inceput sa stranut fara sa ma mai pot opri. Un tip dragut, bine imbracat, se pregatea sa coboare, si inainte de asta mi-a strecurat in mana un biletel pe care abia il scrisese. Ce continea biletelul: 2 retete de ceai medicinal, mixuri de plante pentru raceala. Soooo cute!
Multa lume m-a considerat snoaba cand am dat 16000 de euro pe o Honda Civic sedan...noua... "Ce va trebuie voua o masina asa de mare???!!! Un logan era numa bun pentru voi...Sau un Opel Astra sh."
Dar dupa ani de zile de tarait genti dintr-un tren in altul, dupa sute de dimineti de astepat in statii, in frig, dupa toata mizeria inghitita si dupa toate suferintele ficatului din pricina putorii, eu stiu ca merita. Sa stiu ca nu mananc, dar prefer sa merg cu masina. Prefer sa platesc mai mult, dar sa ma simt om, sa am scaune incalzite la masina, sa am spatiu sa-mi intind picioarele...
Luni, pe 24, ziua in care basexu si blonda prezidentiala au fost huiduitzi in capitala moldava, am avut si eu treaba prin targ. Si a trebuit sa iau autobuzul (dus-intors din centru - nu, nu am fost in piatza Unirii). Nu mai luasem autobuzul de vreo 6 luni...a fost ashea, ca un experiment antropologic. Constatari: iesenii, chiar pe ger, put mai rau ca inainte, put pe mai multe tonuri, put ei insisi si le put hainele, uneori cu iz de parfum ieftin si naftalina. Uneori, dimineatza, nu e chiar atat de rau, deoarece urca mai multi studenti si persoane care au job de birou - categorii care inca fac eforturi sa se ingrijeasca.
Lumea e nervoasa, iritata, gesturi abrupte si ghionti. Femei tinere, unele ingrijite, cu copii dupa ele: smokey eyes de dimineata, priviri reci si ingrijorate, buze date cu ruj prea puternic stranse intr-o grimasa neplacuta, ajustata de riduri timpurii.
Cate un adolescent zapacit, cu Iphone si turul pantalonilor lasat si fes colorat, incercand sa se strecoare spre vreun loc liber.
Pensionari scapati din frau, semi-salbaticiti, majoritatea grasi pentru ca mananca mult cartof, paine si margarina, urca repede, fasaind si pufnind din toate incheieturile, aruncand ocheade malefice alora care stau asezati. Put pensionarii astia de te seaca la maruntaie. Lumea se cearta, se insulta, pluteste peste toti un soi de nor de energie negativa care genereaza scantei cand un babac vrea sa stea jos sau careva e strivit de usa: "da' shi vriei duom'li, si mi omuori? nu viez' ci n-am uni si mi mai strang???!!!"
In fine...am coborat si eu in Nicolina, am gasit o banca si m-am asezat. M-am cotrobait sa vad daca mai am mobil, portofel si basca si-am inspirat adanc aerul rece si umed. Si m-am intristat pentru oamenii astia, pentru situatia care nu are sanse de imbunatatire, pentru acest mic cosmar cotidian inevitabil...

[allmost] No comment

Revelion nomad si unele ganduri despre tigani si unguri

Concediul asta am decis sa parasesc barlogul caldut si lectura pentru a bate drumurile Tarii Barsei, ceva Ardeal, Neamtul si Bucovina. Am blindat masina cu pulovere, sosete si mancare si am purces-o in prima faza spre Brasov. Fiecare popas pe la rude a fost marcat de numeroase pupaturi si cantitati pantagruelice de mancare, nesomn, alcooale de toate natiile, lemne pe foc si inca si mai multa mancare.


Am poposit prin cabanele unchilor mei, pitite in vai pitoresti si ninse, edificii care se pot numi cabane doar cu muuulta modestie, deoarece realitatea aduce mai mult a buncar patriarhal de proportii megalitice.


Confort, balansoare la gura sobei, tuica fiarta, prajituri si ceva frica noaptea sa nu vad ursul itindu-se pe geam.


Insa, ca de fiecare cand trec muntii spre vest, fie ca e Oituzul, Ghimesul sau Tihuta, ma izbeste aceeasi realitate, acelasi ghimpe: componenta etnica. Cu riscul de a imi asuma tendinte xenofobe, ungurii sunt omniprezenti, sunt la ei acasa. Peste tot. Localitati intregi unde nu vad o singura inscriptie in alta limba decat maghiara. Daca vreau sa mananc ceva in Odorhei, atunci mai bine astept sa crap de foame, caci nu scrie nicaieri restaurant, ci numai Étterem, blestemata fie-le limba lor bolborosita si schimonosita de nomazi fara istorie.
Ma aflu deci in inima tarii mele, dar daca ma uit in jur am senzatia ca sunt aiurea, peste granite. Nimic romanesc. Arhitectura saseasca, fete urate de unguri cu ochi rai si piezisi, iar ca bonus tiganii (si e greu de imaginat ceva mai coplesitor de urat decat un tigan din ardeal), tiganii care functioneaza ca un fel de liant smolit intre etnii. Si-mi dau seama ca, dincolo de vorbe, lucrurile stau rau.
Vorbim de stat in stat, vorbim de o autonomie nemaipomenita a ungurilor si a tiganilor, chiar daca paradoxal si unii si altii se vaita de discriminare pe la portile Europei de vest. Circula povesti de groaza din perioada razboiului, cand hortistii faceau tabere in paduri antrenandu-si tinerii in spiritul urii si macelarind apoi romanii cu sadism inimaginabil.
Si teama imi este ca intr-o zi ungurimea, in frunte cu tzapii ei gen tokes, se va uni si va rupe iar Transilvania, in timp ce astia de peste munti vor sta cu mainile in san si se vor intreba scarpinandu-si jegul moral daca o mai fi ceva de furat in ce-a mai ramas dintr-o Romanie candva MARE.


Si inteleg odata in plus cata indrazneala manifesta aceste rude ale mele cand arboreaza in fata casei tricolorul, cand asculta la maxim Doamne, ocroteste-i pe romani si Treceţi, batalioane române, Carpaţii!, razand in nas ungurilor din dreapta si din stanga ograzii...