La multi ani!

Toscana

Bella Italia. Nici o alta tara, oricat s-ar stradui, nu va reusi vreodata sa egaleze mixul neverosimil de cultural, de bien vivre, de bucurie a explorarii oferit de Italia.
Turismul s-a nascut aici, printre ruinele vechii Rome si gratie splendorii renascentiste, cand, odata cu romantismul timpuriu, nobili din toate colturile Europei veneau sa-si desavarseasca educatia sau sa scape de plictiseala, parcurgand uneori mii de kilometri in cupee, pe drumuri prafuite si desfundate.
Romantismul aducea in prim-plan redescoperirea valorilor trecutului, nostalgia unui saeculum aureum demult apus, dar si exaltarea individualitatii, cultul insului de exceptie - tendinte prefigurate in timpul Renasterii.
Au trecut mai bine de doua secole de la nasterea romantismului, dar numarul celor atrasi de Italia e tot mai mare. Vin aici studenti la arte sau arhitectura, vin gurmanzi din toata lumea, vin cupluri ca sa se casatoreasca sau americani penibili din categoria Eat, pray, love, in cautare de varietate sau sex.


Italia e frumoasa in sine, Italia ar fi frumoasa fie si numai intru peisaj, fara nici o bucata de marmura cioplita pe ea.
Iar Toscana e din punctul meu de vedere epitomul.
Toscana, dincolo de prea multele pliante publicitare, ramane un pamant viu, foarte viu, de o diversitate coplesitoare.

In general percepi intai monumentalul. Centrul istoric al Florentei sau Curtea Miracolelor din Pisa fac parte din acea categorie de lucruri ce nu pot fi povestite, transmise in totalitate, ele trebuie vazute, simtite. Sunt locuri in care stai mereu cu capul dat pe spate, uimit de verticalitatea pietrei.

In paralel descoperi lucrurile marunte, dar care imbraca atmosfera oricarui oras italian. Stradutele inguste, detalii pitoresti, buticuri, imbinari neasteptate ale anticului cu modernul, sporovaiala localnicilor, enervantele biciclete, mormanele de haine din magazine, mirosurile de tot felul...

In ceea ce ma priveste, m-a atras la tot pasul diversitatea culinara; am inteles cu adevarat de ce se face atata caz pe tema produselor alimentare toscane. Am dat iama in patiserii si am infulecat tot soiul de foetaje cu legume, am esuat din pizzerie in pizzerie, am explorat gelateriile aflate la tot pasul. De vin sau prajituri nici nu mai vorbesc...
Toscana e intr-adevar o Mecca a celor care stiu sa aprecieze mancarea adevarata. Si in Romania avem noroc de produse bune, naturale, diferenta e ca in Italia ele vin intr-o diversitate impresionanta, exista un veritabil cult al lucrurilor gustoase.

Cultural vorbind, particularitatea rezida odata in plus in viata pe care o degaja arta italiana. Nu ne intalnim cu rigiditatea specifica multor obiective culturale. In Italia arta e integrata cu naturalete in peisaj, in viata oamenilor. Chiar si muzeele degaja viata, culoare, personalitate, exista o interactiune subtila cu vizitatorul, de aici probabil si succesul galeriilor italiene in comparatie cu alte tari.
Te tarai molfaind o felie de pizza pe cate o straduta darapanata si prafuita, cand brusc un detaliu magnific te izbeste de pe cate o cladire.


Vizitezi un obiectiv turistic. Il vezi pe David si recunosti geniul lui Michelangelo. Ai citit atata despre el. Dar intr-o galerie relativ obscura descoperi o statuie anonima, de care habar nu aveai ca exista, a carei frumusete te paralizeaza. E mai mult decat marmura, e mai mult decat teoria artei.
Si iti dai seama ce inseamna defapt conceptul aparent uzat de mostenire culturala a trecutului. Mostenirea culturala e reala, iti face pielea gaina si intelegi grandoarea civilizatiei umane, fragilitatea ei, frumusetea spiritului esentializata intr-o lovitura de dalta sau o arcuire de pensula.
Intelegi fiinta umana intr-o ipostaza aproape religioasa.

Dar Toscana nu inseamna doar piatra-monument. Exista multe cotloane pierdute printre culmi, leandri si chiparosi, care ascund comori nebanuite, privelisti minunate, vinuri si povesti de tinut minte.
Sa-ti imaginezi italianul ca fiind perfect e o mare prostie. Italianul e temperamental, agitat, adesea afurisit sau nesimtit, nu tocmai cult si plin de sine peste poate.
Dar merita sa faci un efort si sa-i vezi si latura buna, e deschis, te asculta, iti ofera mancare si stie sa te faca sa razi.

Despre Marea Britanie, paradoxuri

Modul in care am interactionat cu Marea Britanie este marcat de paradox. Totul pare acolo sooo right. Atata ordine, atata organizare, atata grija pentru detaliu. Infrastructura e coplesitoare, secolele de imperialism vorbesc din fiecare cladire, strada sau statie de transport in comun.
Fiecare bucatica de teren e minutios lucrata, cultivata.

Fiecare eticheta de produs este editata grijuliu, preocuparea pentru client este impresionanta.
Casele, daca ai curiozitatea sa tragi cu ochiul, sunt cozy, extrem de practice si bine gandite. Majoritatea au mici gradini cochete din care nu lipsesc trandafirii si hortensiile.

Totul e bine facut, bine construit, mare si niciodata lipsit de sens sau utilitate.
Sali de cinema, restaurante, magazine - multe lucruri frumoase, de toate felurile - clasice, vintage sau bizare ori moderne in sensul autentic al cuvantului.
Liniste. Verdeata.
Evidenta politete britanica se face mereu simtita, ei isi cer scuze sau multumesc precum respira.
Well...
Paradoxul, cum spuneam.
Dupa vreo 10 zile de sedere, lipsite de vreun incident neplacut sau de alte probleme, ceva incepuse sa scartaie in forul meu interior. Disconfortul, greu de definit, a devenit acut, am inceput sa numar cu disperare zilele pana cand trebuia sa iau autocarul spre Luton, de unde aveam avion spre Bacau.
Mintea mea era ca pe jar, nu puteam sa imi clarific ce se intampla.
Am facut o lista cu ce nu-mi pria:
-mancarea, in mare parte fara gust, cu iz artificial;
-numarul foarte mare de orientali, ceea ce imi crea perpetua senzatie ca sunt inconjurata de tigani;
-rautacismele localnicilor, dealtfel bine mascate de mai sus pomenita politete...Oh, dear!
-atmosfera de lancezeala permanenta;
-imigrantii ipocriti, pozand cu disperare in oameni fericiti desi depresia lor e o stare de fapt evidenta;
-preturile exorbitante.

Si...cam atat. Ce-am enumerat mai sus nu constituie argumente cu mare greutate, tin mai mult de o perceptie subiectiva.
Ceea ce ma face sa concluzionez ca imposibilitatea mea de a ma atasa de UK e de natura "energetica", e acolo un "vibe" cu care sucita mea persoana nu a reusit deloc sa se armonizeze.
Probabil ca o perioada mai indelungata petrecuta pe insula m-ar fi indemnat spre alcoolism si spre consumul irational de potato chips.
Am revenit in tara, iar primul lucru a fost sa mananc un pumn de prune nespalate si o rosie bine coapta, zemoasa.

Pictorial: canicula ieseana

La Universitate


Picatura de frappe
Stefan cel Mare - pustiu
Les pigeons - Piata Unirii
Rapa Galbena

Lapusneanu
* e clar ca Bloggerul are probleme cu displayul imaginilor, daca aveti solutii please share!

Copoul: seceta in vremea florilor de tei

Culturalizare: G. Vieru priveste sceptic de pe gard.

Eminescu are fani de toate varstele.

Mari poeti. Acoperiti de praf de flori de tei.


Filologi: dialog
Matza amatoare de pizza. Blatul se lasa in farfurie...

Flori de tei macinate de talpile studentilor si ale pensionarilor profesori rezidenti in zona.

And time stood still

Sunt locuri pe lumea asta in care timpul pare sa stea in loc. Ele iti pot oferi experienta unei intoarceri in timp, in propria tinerete sau copilarie. Si prin prisma acestei intoarceri poti sa te analizezi pentru a intelege daca, si cum, te-au schimbat anii.
Sau poti pur si simplu sa te bucuri de locul respectiv, fara prea multe ganduri. Poti savura proustian arome, texturi, sunete, imbinate sinestezic intr-o senzatie pe care de cele mai multe ori nu prea o poti descrie.

Aici intervine fotografia.


Seara cu miros de lapte spumos, piuieli de pui intarziati la poiata si agitatia pisicilor care cersesc cina.

Odai racoroase, umbrite de vie si trandafir rosu catarator, in care miroase a pelin uscat, dulceata si menta.
Pisicile - emblema peste ani a gospodariei. Generatii intregi de pisici plictisite sau bagacioase.


Obiecte vechi de cand lumea. Bibelouri despre care nu se mai stie de unde au venit.


Copiii din deal. Generatiile de copii se succed; ponoara unde copiii se joaca si unde creste coada soricelului ramane aceeasi.


Drumul din vale-n deal si viceversa, prafos, strajuit de salcami, pe care l-am strabatut adesea cu talpile goale si cascand gura prin curtile oamenilor.

Explicatie

Da, o explicatie. Multa lume ma intreaba de ce nu am cont pe facebook. Sau imi recomanda calduros sa imi fac unul. Ba e vorba de sheruit ceva poze, ba dau de ceva vechi cunostinte, rude cu care ar trebui sa socializez mai des.
Adevarul este ca am avut cont pe facebook. Acum +/- 2 ani, cred. L-am creat la insistentele nu stiu cui, fara sa-i dau prea mare importanta. Era ceva basic, 2-3 poze si 2-3 randuri despre mine: sex, locatie, domeniu de activitate or so. Nu obisnuiam sa postez.
Treptat, am tot adaugat niscai "friends". Si atunci a demarat un amplu proces de enervare, iritare si uimire vecina cu perplexitatea.
Daca x mergea sambata intr-un club si posta niste poze clasice cu boticul tuguiat a kiss si privire umeda, sagalnica, vachement vorbind, trebuia ca eu sa primesc mail de instiintare. Daca bebelusul cuiva dadea un partz sau cainele cuiva era fotografiat cu cracii in sus tavalindu-se, trebuia sa primesc mail. Daca nu voiam sa dau accept si sa ma "imprietenesc" cu diverse persoane de care nu auzisem in viatza mea - primeam iar tone de mailuri, care de care mai presante si insistente.
Daca voiam sa port o conversatie cu cineva - live - sau se punea problema sa aflu oarecare impresii legate de oarecare eveniment, eram - inevitabil - trimisa pe facebook.
Conversatiile postate pe wall-uri erau/sunt de cele mai multe ori execrabile, aceleasi si aceleasi clisee, acelasi meli-melo tip teoria haosului format din poze de proasta calitate (majoritatea preluate cu mobilul), din conversatii la nivel de gradinita, like-uri , linkuri etc.
Insa ceea ce m-a determinat sa renunt a fost altceva: oamenii - majoritatea - nu pot fi regasiti pe facebook asa cum sunt ei defapt. Fiecare incearca sa-si regizeze o imagine cat mai flattering, fiecare incearca sa se remarce cat de cat, iar de multe ori incercarile astea sunt extrem de triste, penibile ori pur si simplu porno. Eu cunosc omul REAL. Il stiu, si cu bune, si cu rele. Fiindu-mi prieten - presupun ca deja l-am ACCEPTAT asa cum e. Atunci, la ce bun sa ma obosesc a-l re-descoperi din perspectiva unor masti de proasta calitate, a unei interfete artificiale?
In fine...
Nu voi intr acum in detalii oculte legate de siguranta datelor sau urmarirea activitatii tale online cand esti logat pe facebook. Astea se stiu.
Ideea este ca intr-o zi pur si simplu m-am saturat de circul asta si am hotarat ca e timpul sa parasesc agora F. Am decis sa dau delete la cont, ceea ce s-a dovedit un proces nu tocmai la indemana. A trebui sa dau google cu "how to delete my facebook account", sa primesc iar vreo cinshpe mii de mailuri in care ma intrebau daca "are you REALLY sure you want to delete..." etc.
Pana la urma m-am descotorosit. Si azi mai primesc - ce e drept ocazional - cate un mail melancolic in care ei imi amintesc ca nu stiu care mi-a dat add la prieteni cu vreo 2 ani in urma. E insa suportabil.
NU, nu intentionez sa mai revin pe facebook. Nici pe o alta retea de genul. Daca am ceva de debitat, o fac pe blog, unde intra care vrea, fara sa primeasca 100 de mailuri si instiintari. Si unde ma organizez cum vreau eu. Daca am poze de sheruit - si am vreo doua :) - folosesc un portal pentru poze.
Iar daca vreau cu tot dinadinsul masti umane pot vizita cu succes mall-urile sau pot da drumul la TV...

Garduri si semne

Vama Veche 2011

Blamata, iubita, dispretuita sau transformata in crez, ramane Vama Veche.
Beauty Lies in the Eye of the Beholder...