Despre lut, chirpici si istorie

Adevarata istorie n-a locuit niciodata in tratate, manuale sau prelegeri academice. Ea poate insa fi descoperita si traita pe unde nici nu te astepti: prin gradinile de zarzavat ale oamenilor, pe sub frunze cazute, prin lanuri de porumb sau subsoluri de "magazin mixt"... practic  oriunde, numai pe hartie nu.
Satul cu bisericuta alba inchinata Sfintei Parascheva stie despre istorie mult mai mult decat s-ar crede. Asezat pe unul dintre dealurile nesfarsite ce strajuiesc secetoasa vale a Jijiei, populat de ciocarlii, grauri stricaciosi, greieri si soareci de camp, satul si imprejurimile sale pastreaza povestea atator generatii, care au vietuit acolo cu mult inaintea marilor cetati care se lauda cu faurirea istoriei.
Lanurile fosnesc iar radacinile intalnesc mereu in solul argilos bucati de silex cioplit de omul de acum mii de ani. Ciocane neolitice, varfuri de sageti si cioburi de oale sunt adesea scoase la iveala de pluguri. Evident, mai nimeni nu le baga in seama, dar ele sunt acolo, uneori atat de perfect lucrate si conservate, spunandu-si povestea oricui s-ar intampla sa se impiedice de ele.
Tractoarele trec an de an peste gorganele (movilele) din ogoare, stravechi morminte ale unor mari capetenii din epoca pietrei sau a bronzului, ingropati cu tot cu neveste, cai si bunuri.
Satenii  merg la fantana, iau apa, sporovaiesc despre ploaie sau vite si isi trec privirea catre apus, peste gorgan,  fara teama. Candva, probabil, tribul nici nu indraznea sa se apropie de locul respectiv decat cu ofrande si incantatiile cuvenite unui defunct razboinic.

Cobori din tren si iata, in gara, alaturi de cateva gaste, vitei si parfum de pelin uscat, istoria e prima care te intampina. Cladirea garii e adevarat monument arhitectonic, construit de germani, frapand privirea obisnuita doar cu casute modeste din chirpici. Asta pentru ca in timpul celui de al doilea razboi mondial valea Jijiei marca linia frontului ruso-german. Pe un deal - rusii, pe celalalt - nemtii, schimb de obuze cat cuprinde, pe vale satele - transformate in camp de lupta.



Germanii si-au construit cale ferata, gari trainice din caramida rosie, pentru ca ai lor sa aiba permanent munitie si provizii.

Si fiindca razboiul acela nu a fost joaca, au murit puhoi de oameni - nemti, rusi si romani. Atat de multi nemti au fost ucisi incat, la finele razboiului, pe dealul de langa gara, statul german a construit un mausoleu unde au fost depusi soldatii morti, mausoleu care exista si astazi, fiind numit simplu "la Monument" de catre localnici, care isi pasc linistiti animalele pe pajistea din jur.



Insa urmele marelui razboi nu au fost sterse sau catalogate in totalitate nici macar de catre germani.
Pe unde nu te astepti dai de obuze sau ramasite umane neinhumate crestineste.
Aici nu pot sa nu pomenesc de lutaria de la "Movila".

Movila e ...o movila nu foarte inalta, chiar pe drumul inspre gara, la mijlocul distantei intre cele doua dealuri. Fiind din argila galbena, din "lut" mai exact, satenii extrag de acolo carute intregi de huma, din care apoi fac chirpici, in amestec cu paie si balegar. Mai toate casele din zona sunt facute din chirpici, lutul e omiprezent in gospodarie.
Cu ani in urma, participand si eu la o "sesiune" de adus lut, am avut bafta impreuna cu varul Relu sa se intepeneasca lopata  intr-o tibie umana. Pana la urma am dezgropat un schelet uman intreg, care zacea de decenii cazut cumva pe o parte, asa  cum cazuse pesemne rapus. Parea sa fi fost tanar, probabil german dupa parerea unora care se pricep...i-au analizat dantura - intacta si perfecta, cat si forma craniului. Lipseau din schelet labele picioarelor, cine mai luase lut de acolo inaintea nostra nu bagase de seama, fiind oscioare mici.
Scheletul a provocat suficienta tulburare in familie, oamenii se pricopsisera cu un schelet de care se simteau cumva responsabili. Asa ca, dupa ceva sfat, osemintele tanarului au fost puse intr-o desaga curata de panza facuta de matusa Talita, a fost chemat preotul, s-a citit slujba de inmormantare, de dezlegare, apoi si-au gasit odihna in  cimitirul satului, in "mormantul eroului necunoscut", strajuite de salcami, flori de camp si trandafiri salbatici.



Cate oase de soldati vor fi fiind parte din gospodariile oamenilor, parte din odai si vetre, numai bunul Dumnezeu stie.

 

Cate suflete strivite de tavalugul razboielor inca mai cauta pacea prin bahne si lanuri, iarasi numai Dumnezeu stie.
Insa lutul ramane lut, a fost dintotdeauna parte din case si din oameni, si va fi asa, al tuturor si al nimanui deopotriva, pana in veac, pentru ca lutul e adevaratul trup al istoriei.