Copiii lui Hurin

Am incheiat apoteotic citirea lui Tolkien prin Copiii lui Hurin.
Copiii lui Hurin ne vorbeste despre neamul oamenilor, carora Tolkien le ofera cel mai complex si profund destin dintre toate neamurile Middle Earth-ului.
Nu se stie de unde vin ei, oamenii, nici unde se duc dupa moarte. Nici macar elfii nu stiu. Doar Iluvatar stie. Destinele lor sunt tumultoase, faptele le sunt extreme, adesea aparent irationale si dictate de pasiuni violente. Inimile lor sunt coruptibile cu usurinta, din cauza ca mandria e trasatura lor dominanta. Dar pe masura le poate fi si nobletea, si curajul.
La fel e si Hurin, singurul dintre atatea neamuri care il infrunta efectiv pe Morgoth, fata in fata, fara nici o arma sau aparare. Fapta demna doar de un valar in teorie. Cartea de care vorbesc tocmai despre aceasta infruntare povesteste. Si despre efectele ei.
Apropierea de tragediile grecesti este evidenta, destinul lui Turin aminteste de marii eroi tragici ai antichitatii, mai ales de Oedip. Soarta lui Turin si a lui Nienor se cumpaneste intre cunoastere si necunoastere. Hurin, tatal lor, detine cunoasterea, dar asta nu-l ajuta cu nimic, deoarece tot ceea ce stie vine de la Morgoth. Turin isi constituie o filosofie de viata a carei singur scop e infruntarea si supunerea destinului, dar aceasta fapta este aparent dincolo de conditia sa. Insa tocmai sfarsitul tragic - al sau si al lui Nienor, reuseste sa-i ridice pe oameni invingatori deasupra sortii si a cuvantului malefic al lui Morgoth.
Copiii lui Hurin e o poveste frumoasa, trista, o combinatie intre marea tragedie greaca, intre blood and thunder tragedy, cu unele nuante amintind de Shakespeare.